4 luni, 3 saptamani si 2 zile

Iata ca a venit si momentul premierei lui 432. Nu stiu in ce masura aceasta cronica poate fi o evaluare obiectiva, la rece, a filmului in momentul in care Palme d’Or-ul a creat automat o anumita presiune. O sa incerc insa sa privesc lucrurile cat mai detasat.

Spre deosebire de Moartea domnului Lazarescu, ce putea fi redus, cel putin in viziunea mea, la anumite idei generale asupra conditiei umane, asupra singuratatii noastre inevitabile si a batranetii, 432 se preteaza mai putin la asemenea exercitii generalizatoare. Mungiu isi propune sa prezinte o frantura din realitatea cotidiana a Romaniei comuniste. Din acest punct de vedere, filmul imi sugereaza acele ecografii folosite, printre altele, si la analiza dezvoltarii intrauterine – fara a-si propune vreodata sa ofere o imagine de ansamblu, au insa avantajul de a intra in profunzimea zonei analizate, relevand elemente greu observabile altfel. Si mai exista un element comun: ecografiile tind sa fie imagini gri, cu zone mai luminoase sau mai intunecate, in care poate fi dificil sa discerni forme clare, lipsite de ambiguitate. Cred ca acest ultim aspect este extrem de reprezentativ, anume faptul ca Mungiu evita sa emita vreo judecata morala asupra evenimentelor care se petrec sau asupra personajelor, creand chiar un context in care actiunile lor sa poata fi simultan justificate si nejustificate. S-o luam spre exemplu pe Gabita. Gravida in luna a 5-a (si spre sfarsitul ei, daca numerele din titlu sunt corecte), ea face tot ce ii sta in putinta pentru a evita confruntarea cu raspunderea a ce i se intampla. Amana momentul avortului pana in punctul in care el se poate dovedi periculos pentru sanatatea ei, apoi ii paseaza Otiliei sarcina de a gasi o camera de hotel si de a intra in legatura cu „chirurgul”. In fine, in momentul in care domnul Bebe isi dezvaluie intentiile, ea sustine fara convingere ca Otilia nu are nici o vina, deci nici vreo obligatie fata de el, dar subtextul este clar: Otilia nu trebuie sa cedeze, dar singura solutie pentru problema Gabitei ar fi ca ea sa cedeze. Iar cand Otilia accepta, Gabita paraseste rapid camera si evita sa isi asume raspunderea pentru cele intamplate. Un asemenea comportament ar face in mod normal personajul profund antipatic, dar felul aproape absolut in care Otilia alege, dincolo de vreo obligatie aparenta, sa i se dedice indiferent de consecinte reuseste sa duca interactiunea dintre cele doua tinere dincolo de acest gen de evaluari etice comune. Un alt exemplu este domnul Bebe, care apare initial ca un fiu preocupat de ingrijirea propriei mame, apoi ca un profesionist relativ bine-intentionat avand in vedere ca ceea ce face este interzis prin lege. Mai apoi insa, devine evidenta lipsa lui totala de scrupule in privinta modului in care ar urma sa fie platit.

Prin modul in care Mungiu isi plaseaza personajele in situatia de a face niste alegeri extrem de dureroase, de care cineastul se detaseaza, filmul imi aduce aminte inevitabil de Dekalogul lui Kieslowski (regizor la care face referire Mungiu insusi intr-un articol din EvZ in care isi mentioneaza cineastii preferati), si cred ca asta este si cea mai potrivita directie pe care trebuie mers in analiza filmului.

Punctul forte al filmului sunt interpretarile celor mai multi dintre actori, cuplate cu un scenariu exceptional. Este remarcabil felul in care prezenta si absenta dialogului, si natura lui reusesc sa defineasca situatiile si personajele. De exemplu, discutiile dintre Otilia si Gabita tind sa fie laconice, comunicarea, iar daca nu poate fi vorba de comunicare, cel putin intelegerea reciproca, se realizeaza pe alte niveluri decat cel verbal. La fel ca la Kieslowski, lucurile care nu se spun, dar pe care spectatorul le intrevede la un moment dat, sunt cele care se dovedesc dureros de relevante mai tarziu. Conversatia dintre studente si Bebe, pe de alta parte, nu este echilibrata. Gabita nu indrazneste sa comunice, Otilia e interesata sa obtina cat mai multe informatii, dar ezita de fiecare data cand trebuie sa numeasca precis elemente ale actului care urmeaza sa se produca, refugiindu-se intre eufemisme, in timp ce Bebe are o precizie brutala a exprimarii, o tendinta de a reduce totul la indicatii procedurale reci, expuse pe un ton de „hai dom’le ca e serioasa treaba”, care ii confera (in mod ironic dupa ce aflam ce vrea de fapt) un grad straniu de profesionalism bisnitaresc, de expertiza de mahala constienta de importanta misiunii sale. Complet diferite, dar la fel de realiste, sunt dialogurile din scena mesei. Aici, Mungiu evoca un gen de discutii instantaneu familiare tuturor, o verva a discursului autosuficient si steril de la masa festiva, a conversatiei despre gatit, despre tinerii din ziua de azi, despre amintiri marunte, dar de fapt despre nimic. Alti regizori si-ar fi focalizat si mai mult atentia asupra Otiliei, reducand discutia la un zgomot de fond neinteligibil pentru a-i sublinia irelevanta. Dar Mungiu face ceva si mai interesant: savureaza din plin momentul, exploatandu-l chiar mai tarziu in dialoguri si subliniind detasarea persoanelor de la masa, cu sticla lor de Ballantines si amintirile despre vremurile cand nu gaseau carne pentru ca nu aveau inca suficiente relatii, de problemele reale ale traiului de zi cu zi in Romania anilor ’80. Acest contrapunct nuanteaza imaginea vietii de atunci.

La fel de remarcabile ca si dialogurile sunt toate acele elemente care reusesc sa captureze spiritul epocii. Este interesant cum filmul reconstruieste atat de eficient cadrul in care se desfasoara actiunea incat persoanele care au cunoscut acel cadru il accepta fara ezitare (sau il resping tocmai fiindca este prea realist, prea apropiat de propriile experiente), dar in acelasi timp raspunde si acelor elemente de memorie culturala despre comunism pe care le au cei care nu l-au trait pe pielea lor (si printre care ma numar si eu), oferind exact acele elemente de cadru pe care sa le poata asocia oricine cu comunismul. Daca ar fi sa aleg 2 adjective pentru un asemenea cadru, ele ar fi „gri” si „rece”, iar filmul le speculeaza pe amandoua cu succes. Privind doar imaginile, 432, blocat in camere de camin si de hotel intunecoase si decolorate sau pe strazi rau famate, ar putea fi un alt episod din Dekalog.

Prin urmare, 4 luni, 3 saptamani si 2 zile este, cu sau fara Palme d’Or, o realizare cinematografica importanta care merita vazuta.